Data lansării: 2025-12-17
Regizor: George Carrillo
Distribuție: Kelly Polk, Miranda Tiffany, Amiere A. Bell, Matias Bonino
Rating TMDb: 0
Am ieșit de la “Wham!” cu un nod în gât și o senzație ciudată de… bine. Nu e genul de film care te lasă indiferent, te lovește direct în plex. Deși e catalogat drept comedie-dramă, aș zice că e mai degrabă o felie de viață, una cu multă dulceață, dar și cu niște coji amare.
Filmul ne introduce în viețile a patru personaje, prieteni din copilărie, legați de un vis comun: să facă muzică. Kelly Polk e inima grupului, un talent vulcanic, mereu cu capul în nori și cu o melodie gata să explodeze. Miranda Tiffany joacă rolul pragmaticei, a stâncii de care se agață toți când vântul bate prea tare. Amiere A. Bell e omul cu umorul, cel care sparge tensiunea cu o replică acidă și un zâmbet ștrengăresc. Iar Matias Bonino e liniștea din mijlocul furtunii, compozitorul introvertit care știe să transforme emoțiile în note.
Regizorul George Carrillo reușește să creeze o atmosferă intimă, aproape sufocantă uneori. Te simți ca și cum ai fi lipit de ei, ascultând conversațiile lor, simțindu-le frustrările și bucuriile. Carrillo nu judecă, doar observă. Și lasă actorii să strălucească. Nu pot spune că e o interpretare perfectă, dar e una sinceră, autentică. Vezi fisuri, vezi nesiguranțe, vezi umanitate.
Povestea e simplă: ascensiunea și declinul unei trupe. Dar e spusă cu atâta delicatețe, cu atâta atenție la detalii, încât te prinde de la primele acorduri. Nu e o poveste despre succesul fulminant, despre lumini orbitoare și fani isterizați. E o poveste despre prietenie, despre compromisuri, despre alegerile pe care le facem și despre prețul pe care suntem dispuși să-l plătim.
Ce mi-a plăcut cel mai mult e că filmul nu încearcă să-ți ofere răspunsuri facile. Nu-ți spune ce e bine și ce e rău. Te lasă pe tine să tragi concluziile, să te gândești la ce înseamnă fericirea și la ce ești dispus să sacrifici pentru a o atinge. Ritmul e alert, dar nu te obosește. Trecerea de la momentele comice la cele dramatice e naturală, fluidă. E ca o Zi obișnuită, cu râsete și cu lacrimi, cu speranțe și cu dezamăgiri.
E un film pentru cei care apreciază poveștile bine spuse, pentru cei care se regăsesc în complexitatea relațiilor umane, pentru cei care nu se tem să simtă. Nu e un film ușor, te pune pe gânduri, te face să te întrebi. Dar e un film care merită văzut. Cred că ar rezona în special cu cei care au trecut printr-o despărțire, fie ea de un partener, un prieten sau chiar de un vis.
M-a dus cu gândul, într-un fel, la “Almost Famous”.