Data lansării: 2026-01-19
Regizor: Ben Turok
Distribuție: Douglas Dulgarian, Emily Lofing, Ben Opatut, PJ Carroll
Rating TMDb: 10
Am văzut un film recent care m-a lăsat cu o senzație stranie, un fel de reverie muzicală amestecată cu un fior rece. Se numește „they are gutting a body of water | NTS Session” și e genul ăla de experiență cinematografică pe care o digeri greu, dar pe care o și apreciezi mai mult după ce trec zilele. Nu e pentru toată lumea, asta e clar.
Filmul, sau mai bine zis, documentarul muzical, urmărește o sesiune de înregistrări live a trupei they are gutting a body of water. Dar nu e un simplu concert filmat. Regizorul, Ben Turok, reușește să creeze o atmosferă aparte, o intimitate care te face să te simți ca un musafir invizibil în studioul lor. Lumina e difuză, sunetul e imperfect, iar cadrele sunt lungi și contemplative. Nu e vorba doar despre muzică, ci despre procesul creației, despre momentele de tăcere, despre interacțiunea dintre membrii trupei.
Ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost autenticitatea. Nu simți nicio clipă că e ceva regizat sau forțat. Totul pare să se desfășoare natural, organic. Muzica lor, un amestec de shoegaze, dream pop și influențe electronice, se împletește perfect cu imaginile, creând o stare hipnotică.
Douglas Dulgarian, Emily Lofing, Ben Opatut și PJ Carroll, membrii trupei, nu sunt niște actori profesioniști, dar asta nu contează. Prezența lor e suficientă pentru a transmite emoția brută a muzicii lor. Nu există interviuri sau explicații pompoase. E doar muzică, atmosferă și o anumită melancolie.
Recunosc, ritmul e lent. Foarte lent. Dacă te aștepți la un film energic și plin de acțiune, o să fii dezamăgit. „they are gutting a body of water | NTS Session” e un film pentru cei care apreciază momentele de liniște, pentru cei care se lasă purtați de muzică și pentru cei care nu se tem să exploreze latura mai întunecată a emoțiilor. E genul de film pe care îl vezi singur, târziu în noapte, cu căștile pe urechi.
E greu să-l descrii cu exactitate. Nu are o poveste în sensul clasic al cuvântului. E mai degrabă o experiență senzorială, un portret al unei trupe care încearcă să-și găsească vocea. E un film despre vulnerabilitate, despre frumusețea imperfecțiunii și despre magia care se naște atunci când oamenii se conectează prin muzică.
Nu cred că e un film pentru oricine. Dacă nu ești familiarizat cu genul shoegaze sau dream pop, probabil că nu o să-l apreciezi. Dar dacă ești un fan al muzicii experimentale și al filmelor care sfidează convențiile, atunci ar trebui să-i acorzi o șansă. E un film care te va face să simți, să gândești și să asculți muzica într-un mod diferit. Nu te va lăsa indiferent, asta pot să garantez.
M-a dus cu gândul, într-un fel, la *Stop Making Sense*.