Data lansării: 2026-01-25
Regizor: Tom Noakes
Distribuție: Joe Bird, Maggie Dence, Heather Mitchell, Susie Porter, Richard Sydenham
Rating TMDb: 0
Am ieșit de la “The Worm” cu un nod în gât și un zâmbet amar. E genul ăla de film care te lasă să te gândești mult după ce se aprind luminile în sală, nu neapărat pentru că are o intrigă complicată, ci pentru că atinge niște coarde sensibile, undeva adânc în noi.
Povestea, la prima vedere, e simplă: un băiat, interpretat cu o naturalețe dezarmantă de Joe Bird, se luptă să-și găsească locul într-o lume care pare să-l respingă. Nu e vorba doar de vârstă, de tranziția dificilă spre maturitate, ci și de o sensibilitate aparte, care îl face să se simtă ca un intrus, ca un vierme într-o grădină perfectă.
Ceea ce face filmul special e felul în care regizorul Tom Noakes construiește atmosfera. Nu e un film optimist, e clar, dar nici unul care să te copleșească cu disperare. Există o melancolie dulce-amară, o poezie subtilă în felul în care sunt surprinse cadrele, în dialogurile pline de tăceri și subînțelesuri. Nu e o poveste ușoară, dar e spusă cu o delicatețe care te captivează.
Mi-a plăcut enorm felul în care sunt portretizate personajele secundare. Maggie Dence și Heather Mitchell, în rolurile bunicilor, aduc o căldură și o înțelepciune aparte, un contrast binevenit cu confuzia și nesiguranța personajului principal. Susie Porter, în rolul mamei, reușește să transmită perfect lupta unei femei care încearcă să-și țină familia unită, în ciuda greutăților. Richard Sydenham, deși cu un rol mai mic, are o prezență magnetică. Toți acești actori construiesc un univers credibil, în care emoțiile sunt palpabile.
Ritmul filmului e lent, poate chiar contemplativ, dar nu m-a deranjat deloc. Din contră, am apreciat faptul că regizorul nu se grăbește să ajungă la un punct culminant, ci ne lasă să ne afundăm în lumea personajelor, să le înțelegem motivațiile și să empatizăm cu ele. Nu e un film pentru cei care caută acțiune sau suspans, ci mai degrabă pentru cei care apreciază poveștile bine spuse, cu personaje complexe și emoții autentice.
Mi s-a părut un film despre acceptare, despre găsirea propriei voci, despre importanța conexiunilor umane, chiar și a celor mai neașteptate. E un film care te face să te gândești la propriile vulnerabilități, la propriile lupte interioare, dar și la frumusețea și fragilitatea vieții.
E genul de film pe care l-aș recomanda celor care au trecut printr-o perioadă dificilă, celor care se simt pierduți sau confuzi, celor care au nevoie de o poveste care să le amintească că nu sunt singuri. Dar l-aș recomanda și celor care pur și simplu apreciază un film bun, cu o regie subtilă, o interpretare impecabilă și o poveste care rămâne cu tine mult timp după ce s-a terminat.
M-a dus un pic cu gândul la “Submarine”.