Data lansării: 2025-12-25
Regizor: Sharon Walia
Distribuție:
Rating TMDb: 0
Tocmai am terminat de văzut „The Route to Cappiness” și încă mă simt învăluit într-o stare de bine dulce-amăruie. Nu e un documentar care te lovește direct, ci mai degrabă te lasă să te scufunzi treptat în atmosfera lui, ca o baie caldă într-o Zi răcoroasă.
Filmul urmărește câțiva oameni complet diferiți, legați doar de un singur lucru: dorința de a găsi o formă de mulțumire, de împlinire, de… cappiness, cum ar veni. Nu e vorba de fericirea aia explozivă, hollywoodiană, ci de ceva mai profund, mai intim, mai autentic. Vedem un fost executiv corporatist care renunță la tot pentru a crește capre într-o zonă rurală izolată, o tânără artistă care se luptă cu anxietatea și încearcă să se exprime prin artă și un cuplu de pensionari care își dedică timpul voluntariatului într-un azil de bătrâni.
Ce m-a frapat cel mai mult e că nu sunt prezentate ca niște modele perfecte. Nu sunt niște guru spirituali care au găsit răspunsul la toate întrebările vieții. Dimpotrivă, sunt vulnerabili, nesiguri, plini de îndoieli – exact ca noi toți. Tocmai asta îi face atât de reali și de empatici.
Regia lui Sharon Walia e subtilă, aproape invizibilă. Nu intervine, nu judecă, doar observă și ne lasă pe noi să tragem concluziile. Asta nu înseamnă că nu are un punct de vedere. Dimpotrivă, se simte o sensibilitate aparte, o înțelegere profundă a complexității umane.
Distribuția principală, formată din oameni obișnuiți, nu din actori profesioniști, e absolut remarcabilă. Fiecare dintre ei se dezvăluie cu o sinceritate dezarmantă, fără a încerca să se ascundă sau să se înfrumusețeze. Nu știi ce e regizat și ce nu, și cred că asta e intenția.
Filmul nu are un ritm alert, nu e plin de acțiune și suspans. E mai degrabă o meditație asupra sensului vieții, asupra importanței relațiilor umane, asupra capacității noastre de a ne adapta și de a găsi bucurie în lucrurile simple. Uneori, ritmul lent poate părea chiar frustrant, dar cred că e esențial pentru a crea atmosfera potrivită, pentru a ne permite să ne conectăm cu personajele și cu propriile noastre emoții.
Mi-a plăcut că nu se oferă soluții ușoare. Nu se spune „fă asta și vei fi fericit”. Dimpotrivă, se sugerează că drumul spre „cappiness” e unul personal, unic, plin de suișuri și coborâșuri, și că important e să ne bucurăm de călătorie, nu neapărat de destinație.
Nu e un film pentru toată lumea. Dacă preferi blockbusterele pline de efecte speciale sau comediile ușurele, probabil că te va plictisi. Dar dacă ești în căutarea unui film inteligent, sensibil, care te pune pe gânduri și te face să te simți mai conectat cu tine însuți și cu lumea din jur, atunci „The Route to Cappiness” e o alegere excelentă. E un film care rămâne cu tine mult timp după ce se termină, care te îndeamnă să te oprești, să respiri adânc și să te bucuri de micile minuni ale vieții.
Mi-a amintit un pic de „Into the Wild”.