Data lansării: 2026-01-06
Regizor: Travis Page
Distribuție: Travis Page
Rating TMDb: 0
Am văzut un film care mi-a răscolit niște amintiri și stări pe care le credeam uitate: “Shopping with sorrow and wet hair”. Titlul ăsta, parcă desprins dintr-un poem, e perfect pentru atmosfera pe care o construiește. Nu e un film ușor, nici unul pe care să-l recomand oricui, dar dacă ai o sensibilitate aparte și ești dispus să te lași purtat de un ritm lent și melancolic, atunci merită cu siguranță să-i dai o șansă.
Povestea, în linii mari, urmărește un personaj marcat de o pierdere recentă. Nu știu exact ce s-a întâmplat, filmul nu-ți dă totul de-a gata, te lasă să completezi tu golurile, să simți tu ce simte el. Îl vedem rătăcind prin magazine, aparent fără un scop anume, cu părul ud (de unde și titlul, evident) și cu o tristețe adâncă în ochi. E ca și cum încearcă să umple un gol cu lucruri materiale, dar bineînțeles că nu funcționează. Scenele sunt lungi, contemplativă, uneori chiar dureros de reale. Nu e o dramă lacrimogenă, e mai mult o observație tăcută asupra durerii și a modului în care ne confruntăm cu ea.
Ce m-a impresionat cel mai mult e atmosfera. E una apăsătoare, dar în același timp incredibil de frumoasă. Regizorul, Travis Page, a reușit să creeze un univers vizual captivant, cu cadre atent compuse și o paletă de culori restrânsă, care accentuează starea de spirit generală. Muzica e discretă, dar prezentă, și contribuie la intensificarea emoțiilor. Nu pot să spun că m-am simțit confortabil în timp ce-l urmăream, dar am fost prins de la început până la sfârșit.
Interpretarea lui Travis Page, care joacă și rolul principal, e remarcabilă. Transmite o vulnerabilitate și o fragilitate care te ating profund. Nu e nevoie de multe cuvinte, totul se vede în expresia lui, în gesturile lui, în felul în care se mișcă. E un actor care știe să spună multe cu tăcerea.
Nu e un film pentru cei care caută o poveste cu un început, un mijloc și un sfârșit clar definite. E mai degrabă o experiență senzorială, o meditație asupra durerii și a singurătății. E un film pentru cei care apreciază cinemaul de artă, pentru cei care sunt dispuși să se lase provocați și emoționați. E un film care te face să te gândești la lucruri importante, la pierdere, la sensul vieții, la fragilitatea umană.
Cred că ar putea fi pe placul celor care au apreciat „Manchester by the Sea”.