Data lansării: 2025-12-25
Regizor: Harrison Magid
Distribuție: Paul Clemens, Theo Debert
Rating TMDb: 0
Am văzut “Prism” acum câteva zile și încă mă mai gândesc la el. Nu știu exact de ce, dar are un fel de magnetism ciudat, te atrage și te ține prins în lumea lui. E un film care te face să te simți ușor inconfortabil, dar într-un mod bun, ca și cum ai descoperi ceva important despre tine însuți.
Povestea, pe scurt, e despre doi bărbați, Paul și Theo, prinși într-o relație complicată, plină de secrete și neînțelegeri. Nu e o relație toxică în sensul obișnuit, dar e evident că ambii sunt profund răniți și că nu reușesc să comunice eficient. Pe măsură ce filmul avansează, descoperim fragmente din trecutul lor, bucăți care explică, dar nu justifică, comportamentul lor actual. E ca și cum ai privi printr-un caleidoscop, fiecare secvență oferind o perspectivă diferită asupra aceleiași realități distorsionate.
Ce m-a impresionat cel mai mult e modul în care regizorul, Harrison Magid, reușește să creeze o atmosferă apăsătoare, fără să recurgă la artificii ieftine. Totul e subtil, sugerat, lăsând loc interpretărilor personale. Culorile sunt palide, muzica discretă, iar dialogurile sunt rare, dar intense. E un film care cere atenție și răbdare, dar recompensează cu vârf și îndesat.
Interpretările lui Paul Clemens și Theo Debert sunt pur și simplu magistrale. Amândoi reușesc să transmită o paletă largă de emoții, de la disperare și furie, până la tandrețe și regret. Nu sunt personaje perfecte, dimpotrivă, sunt pline de defecte și contradicții, dar tocmai asta le face atât de credibile și de umane. Simți durerea lor, frustrarea lor, te identifici cu ei, chiar dacă nu ești de acord cu deciziile lor.
Ritmul e lent, contemplativ, poate prea lent pentru unii. Nu e un film care să te țină cu sufletul la gură, ci mai degrabă unul care te invită la reflecție. E un film despre singurătate, despre incapacitatea de a iubi, despre dificultatea de a te conecta cu ceilalți. E un film trist, dar nu lipsit de speranță. Te lasă cu un sentiment amar, dar și cu o senzație stranie de catharsis.
Nu aș recomanda “Prism” oricui. Nu e un film ușor de digerat, nu e un film care să te distreze. E un film pentru cei care apreciază dramele psihologice complexe, pentru cei care sunt dispuși să se confrunte cu propriile demoni, pentru cei care cred că cinema-ul poate fi mai mult decât o simplă evadare din realitate. Dacă ești fan al filmelor cu ritm alert și acțiune dinamică, probabil că te vei plictisi. Dar dacă ești dispus să investești timp și emoție, s-ar putea să descoperi o bijuterie cinematografică.
Cred că s-ar putea să placă fanilor “Moonlight”.