Data lansării: 1998-07-10
Regizor: Darren Aronofsky
Distribuție: Sean Gullette, Mark Margolis, Ben Shenkman, Pamela Hart, Stephen Pearlman
Rating TMDb: 7.119
„Pi”… Doamne, de unde să încep? E un film care te prinde ca un clește, te aruncă într-o paranoia digitală și nu te mai lasă până la final. Nu e genul de film pe care-l vezi ca să te relaxezi după o Zi grea. E mai degrabă genul de film care-ți dă coșmaruri, dar coșmaruri de-alea bune, care te fac să te gândești la el zile întregi.
Maximillian Cohen, interpretat magistral de Sean Gullette, e un geniu matematic care caută cu disperare un tipar în numere. El crede că totul în univers poate fi explicat printr-o formulă matematică, de la bursa de valori până la… absolut orice. Problema e că această obsesie îl împinge spre limitele nebuniei. Are migrene îngrozitoare, se izolează de lume și, treptat, devine victima propriei sale minți.
E fascinant cum regizorul Darren Aronofsky reușește să creeze o atmosferă atât de sufocantă și claustrofobică. Filmul e alb-negru, granulat, brutal. Te simți ca și cum ai fi în capul lui Max, prins într-o spirală descendentă. Sunetul, cu ritmurile sale industriale și zgomotele stridente, amplifică starea de anxietate. Nu e un film care te ține de mână, ci te aruncă direct în abis.
Și abisul ăsta e populat de personaje extrem de ciudate. Un evreu cabalist care crede că Max a descoperit numele lui Dumnezeu, niște agenți de pe Wall Street care vor să folosească formula pentru a manipula piața, un fost profesor care-l avertizează despre pericolele obsesiei. Toți vor ceva de la Max, toți îl împing mai departe în nebunie.
Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost modul în care filmul explorează limitele rațiunii și obsesia pentru cunoaștere. Până unde poți merge în căutarea adevărului? Cât de mult te poți dedica unei idei înainte de a te pierde pe tine însuți? Max e un personaj tragic, un om genial, dar distrus de propria sa inteligență.
Nu e un film pentru toată lumea. Dacă nu-ți plac filmele intense, psihologice, care te pun pe gânduri, probabil că o să-l urăști. Dar dacă ești genul de persoană care apreciază un film inteligent, provocator, care te face să te simți inconfortabil, atunci „Pi” e o experiență pe care nu o vei uita ușor.
E un film despre matematică, dar mai ales despre paranoia, despre izolare, despre prețul geniului. E un film care te lasă cu un gust amar, dar un gust amar care te face să te simți mai viu.
Dacă ți-a plăcut „Pi”, poate ar trebui să arunci o privire și asupra filmului „Primer”.