Data lansării: 1995-10-27
Regizor: Mike Figgis
Distribuție: Nicolas Cage, Elisabeth Shue, Julian Sands, Richard Lewis, Steven Weber
Rating TMDb: 7.25
“Părăsind Las Vegas-ul”… un film care te lovește drept în plex, un pumnal emoțional pe care nu-l uiți ușor. L-am văzut prima dată când eram mult mai tânăr și, deși am înțeles atunci durerea, abia acum, cu mai multă experiență de viață, îi simt profunzimea devastatoare. Nu e un film pe care-l urmărești duminica după-amiaza ca să te relaxezi, e genul de experiență cinematografică care te bântuie, care te face să te gândești la fragilitatea umană și la cum ne putem distruge singuri.
E povestea lui Ben, un scenarist alcoolic care decide să se sinucidă lent, dar sigur, printr-o beție fără sfârșit în Las Vegas. Nu e o beție festivă, nu e o evadare temporară, e o hotărâre glacială, un drum fără întoarcere spre auto-distrugere. Acolo o întâlnește pe Sera, o prostituată, și între ei se naște o legătură neașteptată, un fel de înțelegere tăcută, o compasiune bizară într-un ocean de disperare.
Nu e un film despre Las Vegas-ul strălucitor și extravagant, ci despre umbrele lui, despre disperarea ascunsă în spatele fațadelor. Regia lui Mike Figgis e intimă, aproape claustrofobică, ne face să ne simțim ca și cum am fi martori la o tragedie care se desfășoară sub ochii noștri. Nu te lasă să te distanțezi, te aruncă direct în mijlocul durerii.
Nicolas Cage este absolut magistral. Nu joacă un alcoolic, *devine* un alcoolic. E greu să te uiți la el, e dureros, dar în același timp e imposibil să-ți iei ochii de la el. Elisabeth Shue este la fel de puternică, aducând o vulnerabilitate sfâșietoare personajului ei. Chimia dintre ei este palpabilă, o alianță fragilă într-o lume crudă. Nu e o poveste de dragoste clasică, e o conexiune bazată pe înțelegere și acceptare, chiar și în cele mai întunecate momente.
Ceea ce m-a frapat cel mai mult la film este lipsa de judecată. Nu încearcă să explice sau să justifice acțiunile personajelor. Nu încearcă să ofere soluții facile. Pur și simplu ne arată oameni care se luptă cu demonii lor, cu propriile lor alegeri și cu consecințele acestora. Ritmul filmului este lent, deliberat, ca și cum ar vrea să ne lase timp să procesăm fiecare moment, fiecare emoție. Coloana sonoră este tristă, melancolică, perfectă pentru atmosfera generală.
Nu e un film pentru toată lumea. Dacă ești sensibil la scenele grafice sau dacă te simți ușor copleșit de emoții puternice, ar fi bine să-l eviți. Dar dacă ești dispus să te confrunți cu o poveste dureroasă, dar profundă, despre dependență, singurătate și despre căutarea disperată a unei conexiuni, atunci “Părăsind Las Vegas-ul” te va marca. Te va face să te gândești la cât de ușor ne putem pierde, la cât de important este să ne conectăm cu ceilalți și la cât de fragilă este viața. Te va face să apreciezi mai mult momentele bune și să te gândești de două ori înainte de a judeca pe cineva.
Mi-a adus aminte un pic de “Requiem for a Dream”.