Data lansării: 2026-01-30
Regizor: Heidi Greensmith
Distribuție: Jenny Seagrove, Anna Friel, Ben Miles, David Bradley, Lovi Poe
Rating TMDb: 5
Am văzut “My Sister’s Bones” acum câteva zile și încă mă bântuie. Știți senzația aia când un film îți rămâne în cap, nu neapărat pentru că e perfect, dar pentru că te atinge într-un loc sensibil? Ei bine, ăsta e genul ăsta de film.
Povestea se învârte în jurul a două surori, interpretate magistral de Anna Friel și Jenny Seagrove. Sunt incredibile amândouă! Dincolo de talentul lor brut, e o chimie palpabilă între ele, o istorie pe care o simți chiar dacă nu o vezi explicit expusă. Personajul lui Seagrove, Margaret, se întoarce în casa copilăriei după moartea mamei lor. Casa asta, un fel de colibă izolată pe coasta Angliei, e sufocată de amintiri, nu doar bune. Iar întoarcerea ei reactivează o rivalitate mocnită cu sora ei, Eleanor (Friel).
De aici, atmosfera devine din ce în ce mai grea. Greensmith, regizoarea, știe să construiască tensiunea. Nu e vorba de jump scares sau artificii ieftine, ci de o presiune psihologică constantă, alimentată de secretele din trecut și de neîncrederea dintre cele două femei. Nu e vorba doar de o casă bântuită, ci de suflete bântuite.
Ben Miles, în rolul soțului lui Eleanor, aduce un echilibru interesant. Personajul lui e un fel de observator, un outsider care încearcă să înțeleagă dinamica complexă dintre surori. Iar David Bradley, chiar și cu aparițiile sale scurte, lasă o amprentă puternică. Are o prezență magnetică, o capacitate de a transmite mult cu un singur gest sau privire.
Filmul nu e pentru toată lumea, trebuie să spun asta. E lent, introspectiv, iar suspansul crește treptat, nu explodează. Dacă așteptați o cursă contra cronometru sau o serie de răsturnări de situație spectaculoase, s-ar putea să fiți dezamăgiți. Dar dacă sunteți dispuși să vă lăsați purtați într-o atmosferă apăsătoare, dacă apreciați dramele psihologice cu personaje complexe și interpretări nuanțate, atunci “My Sister’s Bones” ar putea să vă prindă pe neașteptate.
E un film despre familie, despre secrete, despre traumele care se transmit de la o generație la alta. E despre modul în care trecutul ne poate defini și despre dificultatea de a ne elibera de el. E despre faptul că uneori, monștrii cei mai înfricoșători nu sunt cei de sub pat, ci cei care trăiesc în noi.
M-a făcut să mă gândesc la “Relic”.