Data lansării: 2026-01-23
Regizor: David Ward
Distribuție: Nicholas Jaquinot, Ruby Duncan, Sam Macdonald, Caithlin O’Loghlen, Scott Mackenzie
Rating TMDb: 0
Am ieșit din sala de cinema încă sub influența lui “Lenore”. Mă așteptam la un thriller clasic, cu jump scares și muzică asurzitoare, dar am primit ceva mult mai profund și visceral. E genul de film care te urmărește mult după ce se aprind luminile, un ecou sinistru care reverberează în minte.
Povestea în sine e simplă, dar execuția e impecabilă. O tânără, interpretată magistral de Ruby Duncan, se mută într-o casă veche, moștenită de la o rudă îndepărtată. Casa, bineînțeles, are un trecut întunecat, și Lenore începe să experimenteze fenomene inexplicabile. Dar nu sunt doar zgomote în miez de noapte sau umbre care se mișcă pe pereți. E ceva mult mai subtil, o senzație constantă de neliniște, de prezență nevăzută.
Ceea ce m-a captivat cel mai mult a fost modul în care regizorul, David Ward, a reușit să construiască tensiunea. Nu se bazează pe efecte speciale ieftine sau pe scene șocante. În schimb, folosește cadre lungi, muzică minimalistă și, mai ales, tăcerea. Tăcerea asta e asurzitoare, plină de promisiuni sumbre. Te face să aștepți, cu sufletul la gură, următorul eveniment, care de cele mai multe ori e mai înfricoșător prin ceea ce sugerează decât prin ceea ce arată.
Nicholas Jaquinot, în rolul vecinului misterios, adaugă un strat suplimentar de ambiguitate. Nu știi niciodată dacă e un aliat sau un inamic, iar interpretarea lui e perfect echilibrată, lăsând loc de interpretări multiple. De fapt, tot ansamblul actoricesc e excelent, fiecare personaj fiind conturat cu grijă și atenție la detalii. Nici măcar rolurile secundare nu sunt neglijate, contribuind la crearea unei atmosfere credibile și apăsătoare.
Filmul explorează teme complexe precum trauma, pierderea și puterea trecutului de a ne bântui prezentul. Nu e doar un horror de duzină; e o analiză psihologică profundă, camuflată într-o poveste cu fantome. Lenore nu se luptă doar cu forțe supranaturale, ci și cu proprii ei demoni, iar granița dintre realitate și iluzie devine din ce în ce mai blurată.
Mi-a plăcut în mod deosebit modul în care a fost abordat subiectul supranatural. Nu e o prezență omnipotentă și malefică, ci mai degrabă o energie reziduală, o amprentă emoțională lăsată în urmă de evenimente tragice. E genul de fantomă care nu te atacă direct, dar te corodează încetul cu încetul, îți macină mintea și te face să te îndoiești de propria sănătate mintală.
Aș spune că “Lenore” nu e pentru oricine. Dacă ești fan al horror-ului clasic, cu mult sânge și gore, s-ar putea să fii dezamăgit. Dar dacă apreciezi filmele care te fac să gândești, care te lasă cu un sentiment persistent de disconfort și care te pun sub semnul întrebării realitatea, atunci “Lenore” e pentru tine. E un film lent, atmosferic, care cere răbdare și atenție, dar recompensează cu o experiență cinematografică intensă și memorabilă.
Ca vibrație generală, mi-a amintit puțin de *The Witch*.