Data lansării: 2026-01-23
Regizor: Flo Mavy
Distribuție: Liam Kenny
Rating TMDb: 0
Am ieșit de la cinema cu un sentiment ciudat, ca după o după-amiază petrecută într-o librărie veche, cu miros de cerneală și promisiuni șoptite. Mă refer la “J’ai vu des oiseaux-moqueurs ricaner sous le soleil de Valence”, documentarul acela despre care am tot auzit. Nu știam exact la ce să mă aștept, dar titlul, o poezie în sine, îmi promisese ceva mai mult decât o simplă relatare a realității.
Și chiar asta a fost. Filmul nu te lovește frontal cu informații, ci mai degrabă te invită să te plimbi printr-o grădină uitată, unde fiecare tufă ascunde o poveste. Liam Kenny, un personaj aproape anonim la început, devine ghidul nostru printr-un labirint de amintiri și reflexii. Nu e un erou în sensul clasic al cuvântului, ci un om simplu, cu cicatrici adânci și o privire care trădează o viață întreagă de întrebări nerostite.
“J’ai vu des oiseaux-moqueurs ricaner sous le soleil de Valence” nu este un documentar despre un eveniment specific, ci despre o stare de spirit, despre felul în care trecutul ne modelează prezentul, chiar și atunci când ne străduim să-l uităm. Valencia, cu soarele ei arzător și aerul dulceag, devine un personaj în sine, un martor tăcut al dramelor umane.
Regia lui Flo Mavy e subtilă, aproape invizibilă. Nu intervine, nu judecă, ci doar lasă povestea să se desfășoare în ritmul ei propriu. Scenele sunt lungi, contemplativă, iar montajul e mai degrabă o succesiune de imagini care se sedimentează în mintea spectatorului decât un flux rapid de informații. M-am simțit ca și cum aș fi stat la o masă, ascultând o poveste spusă de un bătrân înțelept, cu vocea tremurândă și ochii plini de amintiri.
Cred că filmul se potrivește celor care apreciază frumusețea în lucrurile mărunte, celor care nu se tem să se piardă în detalii și celor care au răbdare să asculte o poveste care nu se grăbește să ajungă la un final spectaculos. Nu e un film pentru cei care caută senzații tari sau răspunsuri simple. E mai degrabă o invitație la introspecție, o ocazie de a ne privi propria viață cu alți ochi. M-a făcut să mă gândesc la relația mea cu trecutul, la felul în care evenimentele din tinerețe continuă să-mi influențeze deciziile și emoțiile.
Atmosfera e melancolică, dar nu deprimantă. E mai degrabă o melancolie dulce, care te face să te simți viu și conectat la umanitate. Ritmul e lent, dar nu plictisitor. E ritmul unei vieți trăite cu intensitate, cu bucurii și suferințe, cu speranțe și dezamăgiri. Mi s-a părut că filmul m-a absorbit complet, că am trăit alături de Liam Kenny fiecare moment, fiecare emoție.
Performanța lui Liam Kenny este remarcabilă. Nu interpretează, ci pur și simplu este. Nu încearcă să impresioneze, ci doar își împărtășește experiența cu onestitate și vulnerabilitate. M-a impresionat felul în care reușește să transmită emoții subtile, fără să folosească prea multe cuvinte. Privirea lui spune mai mult decât o mie de discursuri.
M-a atins felul în care filmul explorează tema regretului și a iertării. Nu e un film moralizator, dar te face să te gândești la propriile greșeli și la posibilitatea de a te împăca cu trecutul. Nu dezvălui finalul, dar pot să spun că m-a lăsat cu un sentiment de speranță și împăcare. Nu e un final fericit în sensul clasic al cuvântului, dar e un final autentic, care reflectă complexitatea vieții.
M-a dus cu gândul la “Paris, Texas”.