Data lansării: 2024-02-16
Regizor: Lisandro Alonso
Distribuție: Viggo Mortensen, Chiara Mastroianni, Alaina Clifford, Sadie Lapointe, Adanilo
Rating TMDb: 6.208
„Eureka” m-a lăsat cu un sentiment ciudat, un amestec de melancolie și fascinație. Nu e un film ușor, asta e clar. Nu te ia de mână și nu-ți explică fiecare pas. Te aruncă pur și simplu în mijlocul unor povești care se intersectează subtil, lăsându-te să te descurci singur cu interpretările.
E ca un vis fragmentat, în care te trezești brusc în locuri diferite, alături de personaje care parcă-ți spun ceva important, dar nu reușești să înțelegi exact ce. Viggo Mortensen apare și dispare ca o fantomă, prezența lui adăugând un plus de mister. Chiara Mastroianni, ca întotdeauna, e perfectă în rolul femeii sfâșiate între realitate și amintiri. Dar farmecul filmului nu stă neapărat în performanțele actoricești spectaculoase, ci în atmosfera generală, în felul în care regizorul creează o lume aparte, un univers vizual și sonor captivant.
Povestea, sau mai bine zis poveștile, se împletesc în jurul unor teme universale: pierderea, identitatea, căutarea unui sens în mijlocul haosului. Vedem o polițistă care încearcă să rezolve o crimă într-un orășel izolat, apoi suntem transportați brusc în America de Sud, într-o comunitate indigenă care se luptă să-și păstreze tradițiile. Legătura dintre aceste două lumi nu e imediat evidentă, dar pe măsură ce filmul avansează, începi să simți o vibrație comună, un fir invizibil care le unește.
Alonso are un stil regizoral aparte, lent și contemplativ. Nu se grăbește să ajungă la un punct culminant, preferă să lase imaginile să vorbească de la sine. Uneori, te simți ca și cum ai privi o pictură în mișcare, alteori, ai senzația că spionezi viețile unor oameni reali, cu problemele și bucuriile lor.
„Eureka” nu e un film pentru oricine. Dacă ești genul de persoană care are nevoie de o poveste clară și concisă, cu un început, un mijloc și un sfârșit bine definite, probabil că vei fi dezamăgit. Dar dacă ești dispus să te lași purtat de val, să te abandonezi în brațele unei experiențe cinematografice neconvenționale, atunci s-ar putea să descoperi un film fascinant, care te va urmări mult timp după ce se vor aprinde luminile în sală.
Ritmul e, într-adevăr, unul lent, poate chiar prea lent pentru unii. Eu personal, am apreciat această lentoare. Mi-a permis să mă afund în atmosfera filmului, să simt emoțiile personajelor, să contemplu frumusețea peisajelor. E un film care cere răbdare, dar răsplătește din plin această răbdare. Nu e un film pe care să-l urmărești în timp ce navighezi pe telefon sau discuți cu prietenii. Are nevoie de atenție, de concentrare, de o stare de spirit potrivită.
Nu aș spune că e un film de masă. E mai degrabă un film de festival, un film pentru cinefilii care caută ceva diferit, ceva mai profund, ceva care să le rămână în minte. E un film care te provoacă, te pune pe gânduri, te face să te întrebi despre sensul vieții, despre relația dintre om și natură, despre puterea amintirilor.
M-a dus cu gândul la *Stalker*.