Data lansării: 2025-12-14
Regizor: Joseph Zitt
Distribuție: Cheryl Nayowitz, Holon Scratch Orchestra, Gray Code, Vered Forbes
Rating TMDb: 0
Am văzut ieri seară „dreamtext”. M-a lăsat… mut. Trebuie să vă povestesc, deși nu știu de unde să încep. E genul ăla de film care se infiltrează sub piele și te face să te gândești la el zile întregi după ce s-a terminat. Nu e un film ușor, nu te așteptați la popcorn și relaxare totală. Dar dacă sunteți dispuși să vă lăsați purtați într-o călătorie muzicală și emoțională profundă, atunci e pentru voi.
Povestea, aparent simplă, devine rapid un labirint de sentimente și interpretări. Cheryl Nayowitz joacă rolul unei artiste vizuale care se luptă cu blocajul creator. Nu știe cum să se exprime, e paralizată de perfecționism și de teama de a nu fi înțeleasă. Mă rog, asta e suprafața. Sub ea, fierb traume, nesiguranțe și o sete imensă de a se conecta cu lumea.
Și atunci apare muzica. Holon Scratch Orchestra și Gray Code nu doar că oferă coloana sonoră, dar devin personaje în sine. Sunetele lor se împletesc cu emoțiile lui Cheryl, le amplifică, le distorsionează, le oferă o voce. E un dialog continuu între imagine și sunet, un dialog care te captivează și te zguduie.
Regia lui Joseph Zitt e, aș zice, îndrăzneață. Nu se teme de tăceri, de cadre lungi, de simboluri. Te lasă pe tine, ca spectator, să interpretezi, să simți, să te pierzi în melancolia personajului. Nu te ia de mână și nu-ți spune ce să gândești. Asta, pentru mine, e un semn de mare respect față de public.
Vered Forbes, într-un rol secundar, aduce un contrast binevenit. Personajul ei e o rază de lumină, un prieten loial care încearcă să o scoată pe Cheryl din coconul ei. Dar chiar și optimismul ei are o umbră, o melancolie subiacentă care te face să te întrebi dacă nu cumva și ea se luptă cu proprii demoni.
Atmosfera filmului e greu de descris. E un amestec de vis și coșmar, de frumusețe și urâțenie, de speranță și disperare. E un film intens, visceral, care te obligă să te confrunți cu propriile tale emoții. Recunosc, pe alocuri m-a copleșit. Dar tocmai asta e, cred, puterea lui.
Ritmul e lent, contemplativ. Nu se grăbește nicăieri, te lasă să savurezi fiecare moment, fiecare detaliu. Poate că unii vor găsi asta frustrant, dar eu am apreciat răbdarea. Am avut timp să mă conectez cu personajele, să le înțeleg motivațiile, să le simt durerea.
Nu e un film pentru oricine. Dacă preferați acțiunea sau comedia, probabil că nu o să vă placă. Dar dacă sunteți pasionați de artă, de muzică, de explorarea psihologiei umane, atunci „dreamtext” s-ar putea să devină unul dintre filmele voastre preferate. E genul ăla de experiență cinematografică pe care o rumegi mult timp după ce se termină. Te face să te gândești la sensul vieții, la importanța artei, la fragilitatea emoțiilor umane.
Mi-a adus aminte, într-un fel, de *Enter the Void*.