Data lansării: 2001-01-19
Regizor: Richard Kelly
Distribuție: Jake Gyllenhaal, Jena Malone, James Duval, Drew Barrymore, Beth Grant
Rating TMDb: 7.765
“Donnie întunecatul”… unde să încep? E un film care te bântuie. L-am văzut prima dată când eram adolescent și încă mai revin la el, găsind mereu ceva nou. Nu e genul de film pe care îl uiți după ce se termină genericul.
Povestea, aparent simplă, devine rapid un labirint. Donnie, un adolescent cu probleme, este vizitat de un iepure gigantic și înfricoșător, pe nume Frank, care îi spune că lumea se va sfârși. Apoi, Donnie începe să aibă viziuni, să acționeze ciudat, să pună întrebări care tulbură liniștea aparentă a suburbiei americane. Ești prins imediat, vrei să afli ce se întâmplă, dacă e real, dacă Donnie e nebun…
Richard Kelly, regizorul, a creat o atmosferă hipnotică. E o combinație ciudată între cotidian și suprarealism, între angoasă și umor negru. Suburbia aceea, cu case identice și gazon perfect tuns, devine, sub ochii lui Kelly, un loc sufocant, plin de secrete și de o disperare tăcută. Culorile sunt șterse, muzica e intensă, iar senzația generală e una de neliniște constantă.
Jake Gyllenhaal este fenomenal în rolul lui Donnie. Reușește să transmită perfect fragilitatea, inteligența și confuzia personajului. E un amestec complex de emoții, iar Gyllenhaal le redă cu o naturalețe dezarmantă. Nici ceilalți actori nu se lasă mai prejos. Jena Malone, Drew Barrymore, fiecare are un rol important în țesătura asta complicată, adăugând straturi de profunzime.
Nu pot să spun că e un film ușor de digerat. Are nevoie de atenție, de răbdare. Nu îți dă răspunsuri simple, ci te obligă să gândești, să interpretezi, să te pierzi în simbolism. Nu e un film pentru cei care caută o distracție superficială. E pentru cei care sunt dispuși să se confrunte cu întrebări dificile despre viață, moarte, destin, liberul arbitru. E un film pentru cei care apreciază un cinematograf inteligent, provocator, care te lasă cu o senzație de disconfort plăcut.
Ce m-a frapat mereu e modul în care explorează teme profunde, cum ar fi izolarea, alienarea, sensul existenței, dar o face într-un mod captivant, fără a deveni didactic sau moralizator. Ritmul e lent, dar nu te plictisește. Te trage încet în vortexul lui Donnie, te face să simți anxietatea și disperarea lui.
Mi-a plăcut, de asemenea, că nu oferă o explicație simplă sau universal valabilă. Fiecare interpretare e validă, iar asta îl face să fie un film viu, care respiră și evoluează odată cu tine. Îl poți vedea de zeci de ori și tot vei descoperi ceva nou.
Dacă ești genul de persoană care apreciază filmele care te pun pe gânduri, care te provoacă intelectual și emoțional, atunci “Donnie întunecatul” e pentru tine. Dacă preferi filmele cu acțiune non-stop și finaluri fericite, probabil că nu o să-l apreciezi. Dar dacă ești dispus să te lași purtat de un vis febril, întunecat și fascinant, atunci merită să-i dai o șansă.
Un film care mi-a amintit de el, într-un fel, este “Primer”.