Data lansării: 2026-02-14
Regizor: Matt Minter
Distribuție: Audrey Ashes, Matt Minter
Rating TMDb: 0
Am ieșit din sala de cinema cu un sentiment… straniu. “Disgust”. Titlul în sine e o promisiune și, pot să spun, promisiune onorată. Nu e un film ușor, nu e pentru toată lumea, dar dacă ești genul de cinefil care caută ceva diferit, ceva care să te zguduie un pic, atunci s-ar putea să fie exact ce-ți trebuie.
Mi-e greu să-l descriu fără să stric surpriza. E un film care te absoarbe încet, încet, ca o mlaștină. Începe cu o tânără artistă, jucată magistral de Audrey Ashes, care încearcă să-și găsească vocea, identitatea, într-o lume care pare să o respingă constant. Muzica e pasiunea ei, dar e o muzică bântuită, plină de durere și de un fel de furie surdă.
Pe măsură ce avansează, narațiunea devine din ce în ce mai… viscerală. Nu e horror-ul ăla cu jump scares ieftine, ci mai degrabă unul psihologic, unul care se insinuează sub piele și te face să te simți inconfortabil. E genul de film care te face să-ți pui întrebări despre limitele artei, despre prețul succesului și despre monștrii care se ascund în adâncul sufletului uman.
Matt Minter, și regizor, și actor, construiește o atmosferă apăsătoare, sufocantă. Paleta de culori e întunecată, sunetul e distorsionat, iar ritmul e lent, deliberat. Te simți ca și cum ai fi prins într-un coșmar din care nu te poți trezi. Nu e un film care te lasă să respiri. Și tocmai asta îl face atât de eficient.
Audrey Ashes e incredibilă. Reușește să transmită o gamă largă de emoții, de la fragilitate și disperare, până la o furie aproape animalică. E imposibil să nu empatizezi cu personajul ei, chiar și atunci când ia decizii discutabile.
E un film care te provoacă să te confrunți cu aspecte ale existenței pe care preferi să le ignori. E un film despre alienare, despre frustrare, despre lupta pentru a te face auzit într-o lume care nu te ascultă. Nu e un film pentru cei slabi de inimă sau pentru cei care preferă popcorn movies. E un film pentru cei care sunt dispuși să iasă din zona lor de confort și să exploreze zonele mai întunecate ale psihicului uman.
Nu știu dacă mi-a plăcut, în sensul tradițional al cuvântului. Dar știu că m-a marcat. Și cred că asta e tot ce contează. M-a făcut să simt ceva. M-a făcut să gândesc. M-a făcut să mă simt… viu.
Mi-a adus aminte, într-un fel, de *Black Swan*.