Data lansării: 2026-02-01
Regizor: Nathan Swann
Distribuție:
Rating TMDb: 0
“Canticle of The Sun” m-a lăsat un pic dezorientat, dar într-un sens bun. Ştii senzaţia aia când ieşi de la un film şi ai nevoie de câteva minute să te aduni, să procesezi ce-ai văzut? Ei bine, “Canticle of The Sun” face exact asta. Nu e genul de film pe care-l uiţi imediat după ce se aprind luminile.
Povestea, pe scurt, urmăreşte un grup de călugări izolaţi într-o mănăstire veche, undeva în munţi. Nu ştim exact unde, nu ştim exact când. Şi asta e o parte din farmec. E o atmosferă stranie, atemporală, care te prinde din prima. Viaţa lor, guvernată de rugăciune şi ritualuri, este brusc perturbată de sosirea unui străin. Un bărbat tăcut, misterios, care pare să ascundă un secret întunecat. De aici, totul se complică. Nu e un thriller clasic, cu răsturnări de situaţie la fiecare cinci minute, ci mai degrabă un studiu psihologic al credinţei, al îndoielii şi al puterii tăcerii.
Regizorul, Nathan Swann, construieşte o lume vizuală fascinantă. Mănăstirea pare un personaj în sine, cu pereţii ei groşi, umbrele adânci şi lumina filtrată a soarelui care abia pătrunde în interior. Swann foloseşte mult cadre largi, care accentuează izolarea şi fragilitatea personajelor. E un film care se bazează mult pe atmosferă, pe sunet şi pe imagini, mai degrabă decât pe dialog. Şi funcţionează incredibil de bine.
Actorii sunt excepţionali, reuşind să transmită o gamă largă de emoţii doar prin expresii faciale şi gesturi subtile. Nimeni nu face un rol prost, asta e clar. Nu e vorba despre interpretări spectaculoase, ci despre autenticitate. Simţi că acei oameni sunt cu adevărat călugări, că se confruntă cu dileme reale.
“Canticle of The Sun” nu e un film pentru toată lumea. Dacă te aştepţi la acţiune non-stop şi efecte speciale, o să fii dezamăgit. E un film lent, contemplativ, care cere răbdare şi atenţie. E un film care te pune pe gânduri, care te provoacă să-ţi pui întrebări despre credinţă, despre moralitate şi despre natura umană. Nu e un film uşor, dar e un film profund şi memorabil. E un gen de experienţă cinematografică pe care nu o întâlneşti prea des. Mă gândesc că ar putea atrage pe cei care caută ceva mai mult decât divertisment, pe cei care apreciază filmele cu o atmosferă distinctă şi cu personaje complexe. Pe cei care sunt dispuşi să se lase purtaţi într-o călătorie interioară.
E un film care rămâne cu tine mult timp după ce se termină. Te face să te gândeşti la el, să-l analizezi, să-l interpretezi. Şi cred că asta e, până la urmă, semnul unui film bun.
În ton, amintire vagă, îmi vine în minte “The Name of the Rose”.