Data lansării: 2026-01-08
Regizor: Rachel Remeny
Distribuție: Tyler McKenzie, Taylor Pannett
Rating TMDb: 0
Am așteptat “Can I Come In?” cu sufletul la gură, de când am văzut prima imagine promoțională. O imagine simplă, dar incredibil de sugestivă, care promitea un horror inteligent, mai degrabă psihologic decât bazat pe jump scares ieftine. Și pot să spun, cu mâna pe inimă, că nu am fost dezamăgit.
Filmul te prinde în mrejele lui încă de la primele scene. Tyler McKenzie este absolut fenomenal în rolul lui David, un tânăr aparent normal, dar care ascunde o fragilitate emoțională profundă. Viața lui se complică atunci când se mută într-o casă veche, izolată, moștenită de la o rudă îndepărtată. Atmosfera e sufocantă, apăsătoare, perfect redată de fotografia sumbră și de coloana sonoră minimalistă. Sentimentul că ceva rău se va întâmpla planează constant, chiar și în momentele aparent banale.
Taylor Pannett, în rolul vecinei, Sarah, aduce un strop de lumină în toată această obscuritate, dar și ea pare să aibă secretele ei. Relația dintre David și Sarah este complexă și ambiguă, oscilând între atracție și suspiciune. Nu știi niciodată dacă poți să ai încredere în ea, iar această incertitudine contribuie la tensiunea generală a filmului.
Regia lui Rachel Remeny este subtilă, dar extrem de eficientă. Nu avem parte de efecte speciale spectaculoase sau de scene șocante gratuite. Remeny preferă să construiască atmosfera prin detalii, prin umbre, prin sunete înăbușite. Fiecare cadru este atent compus, iar ritmul lent, dar constant, te ține cu sufletul la gură. Nu e genul de horror care te face să sari de pe scaun, ci genul care se insinuează sub piele și te bântuie mult timp după ce ai văzut filmul.
Povestea se concentrează pe lupta lui David cu propriii demoni interiori, pe trecutul lui tumultuos și pe incapacitatea lui de a se conecta cu ceilalți. Casa veche devine un spațiu simbolic, o reflectare a psihicului său tulburat. Evenimentele stranii care încep să se petreacă în casă nu sunt neapărat supranaturale; pot fi interpretate ca manifestări ale propriei sale paranoia și anxietăți. Aici stă, de fapt, forța filmului – în ambiguitatea sa, în faptul că te lasă pe tine, spectatorul, să interpretezi evenimentele.
Mărturisesc că, pe alocuri, m-am simțit inconfortabil. Nu e un film ușor de digerat, te pune față în față cu aspecte întunecate ale naturii umane, cu frici și obsesii pe care poate preferăm să le ignorăm. Dar cred că tocmai asta îl face atât de memorabil.
“Can I Come In?” nu este pentru oricine. Dacă ești fan al horror-ului clasic, cu monștri și sânge, probabil vei fi dezamăgit. Dar dacă apreciezi filmele inteligente, cu atmosferă și personaje bine construite, atunci ar trebui să-i dai o șansă. Este genul de film care rămâne cu tine mult timp după ce se termină, care te face să te gândești la el, să-l analizezi, să-l interpretezi. Și asta, cred eu, e semnul unui film cu adevărat bun.
Mi-a amintit, în anumite momente, de “The Babadook”.