Data lansării: 2026-02-27
Regizor: Jonas Åkerlund
Distribuție: Billy Idol, Miley Cyrus
Rating TMDb: 0
Mă simt încă sub șoc după ce am văzut “Billy Idol Should Be Dead”. Nu sunt sigur dacă e un documentar, o terapie de grup sau o explozie de energie punk îmbuteliată într-un format cinematografic. Poate un pic din toate. Mă așteptam la ceva, dar cu siguranță nu la asta.
Premisa e simplă: Billy Idol, un personaj care sfidează timpul și legile îmbătrânirii, se confruntă cu propria mortalitate. Sună sumbru, știu, dar regizorul Jonas Åkerlund reușește să transforme potențialul dramatic într-o odă exuberantă adusă vieții, muzicii și rebeliunii. Filmul nu e o biografie clasică. Mai degrabă, e o scufundare în psihicul unui artist care a trăit la maximum, fără regrete evidente, dar cu o conștientizare acută a trecerii timpului.
Miley Cyrus apare ca o Prezență surprinzător de organică. Nu e doar un cameeo de dragul de a atrage atenția. Interacțiunile ei cu Idol sunt palpabile, sincere. Se simte o chimie artistică reală între ei, o înțelegere reciprocă a presiunilor și a bucuriilor nebunești care vin odată cu statutul de icon. Nu știu cum a reușit Åkerlund, dar a scos la iveală o vulnerabilitate rar văzută la amândoi.
Ce m-a frapat cel mai mult e ritmul. Filmul nu se grăbește, dar nici nu stagnează. Te poartă prin amintiri, concerte, reflecții personale, totul împletit cu o coloană sonoră electrizantă. Åkerlund, cu stilul lui vizual inconfundabil, a creat o atmosferă hipnotică, uneori chiar suprarealistă. Ai senzația că urmărești un vis febril, un vis plin de neon, piele, transpirație și distorsiuni de chitară.
“Billy Idol Should Be Dead” nu e un film pentru toată lumea. Dacă te aștepți la o portretizare convențională, vei fi dezamăgit. E un film visceral, onest, uneori chiar inconfortabil. E pentru cei care apreciază arta brută, nefiltrată, pentru cei care nu se tem să se confrunte cu adevăruri dureroase, dar și pentru cei care cred în puterea eliberatoare a muzicii rock. E pentru punkeri, pentru visători, pentru rebeli. E pentru cei care au trăit, au iubit, au greșit și nu regretă nimic. Sau, mă rog, regretă doar puțin.
Nu pot să spun prea multe despre deznodământ, dar pot să vă asigur că nu e cel la care vă așteptați. E un final ambiguu, care te lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Și cred că asta e perfect. Un film despre Billy Idol n-ar trebui să fie niciodată ușor de digerat.
M-a dus cu gândul la “Control”, poate pentru că ambele explorează viața unor figuri iconice, fără a se feri de zonele gri.