Data lansării: 2026-01-10
Regizor: James Porter
Distribuție: James Porter, India Giles
Rating TMDb: 0
Am văzut “i bite myself (feeling of embrace)” acum câteva zile și încă mă gândesc la el. Nu e genul de film pe care îl uiți imediat după ce se termină genericul. Din contră, persistă, te bântuie ușor, dar într-un mod plăcut, ca o amintire vagă dintr-un vis.
Povestea, aparent simplă, se desfășoară în straturi, ca o ceapă. Începem cu doi oameni, interpretați cu o intensitate reținută de James Porter și India Giles, legați de o nevoie inexplicabilă, de o atracție care sfidează logica. Nu e dragoste la prima vedere, e ceva mai visceral, mai animalic, o recunoaștere la un nivel profund. Nu știu cum a reușit Porter, și ca regizor, și ca actor, să transmită atâta fragilitate și forță în același timp, dar a făcut-o.
Ceea ce face filmul cu adevărat special e felul în care explorează ideea de identitate și de acceptare de sine. Personajele se luptă cu demonii lor, cu traumele din trecut, și caută alinare unul în brațele celuilalt. E o căutare disperată de validare, de un loc sigur în care să-și poată arăta adevărata față, fără teamă de judecată. Relația lor e intensă, uneori chiar dureroasă, dar întotdeauna sinceră. Nu e o poveste de dragoste idealizată, e o oglindă a complexității umane.
Ritmul filmului e deliberat, lent, permițând emoțiilor să se acumuleze treptat. Nu e un film pentru cei care caută acțiune sau suspans, e mai degrabă o experiență contemplativă, care te invită să te pierzi în atmosfera lui melancolică. Coloana sonoră, minimalistă și atmosferică, contribuie enorm la crearea acestei stări de spirit. E un film care cere atenție, care te provoacă să simți, să empatizezi, să te pui în locul personajelor.
Vizual, filmul e superb. Porter folosește cadre largi, lumina naturală și o paletă de culori restrânsă pentru a crea o atmosferă intimă și claustrofobică. Uneori, simți că ești chiar acolo, în camera cu ei, martor la momentele lor de vulnerabilitate. Felul în care camera se mișcă, felul în care surprinde expresiile subtile ale actorilor, totul contribuie la crearea unei experiențe cinematografice memorabile.
“i bite myself (feeling of embrace)” nu e un film ușor. E un film care te pune pe gânduri, care te obligă să te confrunți cu propriile tale temeri și insecurități. Dar e și un film frumos, un film care te poate atinge profund dacă ești dispus să te lași purtat de emoție. Cred că ar rezona în special cu cei care se simt alienați, cu cei care se luptă să-și găsească locul în lume, cu cei care caută o conexiune umană autentică. Nu e pentru toată lumea, e clar, dar pentru cei care rezonează cu el, cred că va fi o experiență revelatoare.
E greu să îl compari cu altceva, dar dacă ar trebui să aleg unul, aș spune că are ceva din atmosfera lui “Manchester by the Sea”.