Data lansării: 2026-01-06
Regizor: Danielle Meek
Distribuție: Danielle Meek
Rating TMDb: 5
Am văzut „Brake-Through” zilele trecute și încă mă mai gândesc la el. Nu e genul de film pe care-l uiți imediat după ce ieși din sală, dimpotrivă, te bântuie cu scene, cu emoții, cu un sentiment straniu de neliniște care se așază undeva în stomac și refuză să plece.
Filmul începe ca o dramă familială, destul de convențională la prima vedere. O familie se mută într-o casă veche, izolată, undeva la marginea unui orășel. Tatăl, în căutarea unui nou început, mama, sceptică, dar dispusă să-i acorde o șansă, și fiica lor adolescentă, Maya, care se simte, evident, complet ruptă de viața ei anterioară. Clasic, nu? Aici intervine însă magia.
Pe măsură ce se instalează, Maya începe să audă zgomote ciudate, să aibă coșmaruri intense și să simtă o prezență în casă. Inițial, părinții ei pun totul pe seama stresului adaptării, a imaginației bogate a fetei, dar treptat, chiar și ei încep să observe anomalii. Ceea ce pornește ca un simplu “house movie” se transformă într-un coșmar psihologic din ce în ce mai intens.
Mi-a plăcut enorm cum Danielle Meek, atât în rolul regizorului, cât și în cel al interpretei principale, a reușit să construiască tensiunea. Nu se bazează pe artificii ieftine, pe jump scares gratuite. Teroarea crește gradual, organic, din interior spre exterior. Te prinde într-o menghină a incertitudinii. Ce e real și ce e doar în mintea Mayei? E casa bântuită sau e Maya cea bântuită?
Am apreciat, de asemenea, că filmul nu ne dă răspunsuri facile. Nu ne ia de mână și ne explică totul, ca și cum am fi niște copii mici. Ne lasă să ne tragem propriile concluzii, să interpretăm simbolurile, să ne pierdem în labirintul de indicii. Și, credeți-mă, labirintul ăsta e unul înfricoșător.
„Brake-Through” nu e un film pentru oricine. Dacă ești genul de persoană care caută senzații tari și explozii de sânge, probabil că te va plictisi. Dar dacă ești dispus să te lași purtat într-o atmosferă apăsătoare, dacă apreciezi suspansul psihologic și dacă nu te deranjează să pleci de la film cu mai multe întrebări decât răspunsuri, atunci s-ar putea să-ți placă la nebunie.
E genul de film care te face să te uiți cu alți ochi la umbrele din colțurile camerei, care te face să auzi zgomote ciudate noaptea și care te face să te întrebi dacă nu cumva ceea ce vedem cu ochii noștri nu e decât o mică parte din realitate. E un film care îți rămâne în minte, te zguduie și te pune pe gânduri. Iar pentru mine, ăsta e semnul unui film bun.
Am simțit ceva asemănător când am văzut „The Witch”.