Data lansării: 1997-01-15
Regizor: David Lynch
Distribuție: Patricia Arquette, Bill Pullman, Balthazar Getty, Robert Blake, Robert Loggia
Rating TMDb: 7.54
„Autostrada pierdută” e genul ăla de film care te bântuie mult după ce s-au aprins luminile-n sală (sau ai închis laptopul, depinde unde l-ai văzut). Nu e un film pe care-l înțelegi din prima, și nici nu cred că asta e ideea. E ca un vis febril, un labirint de simboluri și emoții care te prind în mrejele lor și te refuză să te lase să pleci prea ușor.
Povestea, în aparență, e simplă: Fred Madison, un saxofonist de jazz, începe să primească casete video anonime care-l arată pe el și pe soția sa, Renee, în propria lor casă. Tensiunea crește treptat, până când… nu mai spun ce se întâmplă, dar lucrurile iau o turnură complet neașteptată. Brusc, Fred se trezește în pielea unui alt om, Pete Dayton, un mecanic auto tânăr. E ca și cum o realitate s-a suprapus peste alta, distorsionând tot ce știai până atunci.
Ce face Lynch aici e magistral. Modul în care construiește suspansul, atmosfera aia apăsătoare, onirică, e pur și simplu hipnotizantă. Te simți constant pe marginea prăpastiei, gata să cazi într-o lume absurdă și amenințătoare. E un film care nu te lasă să respiri.
Patricia Arquette, dublă și misterioasă, e absolut perfectă în rolurile ei. La fel și Bill Pullman, care reușește să transmită o gamă largă de emoții, de la anxietate la disperare, cu o intensitate remarcabilă. Iar aparițiile lui Robert Blake și Robert Loggia sunt memorabile, contribuind la senzația generală de neliniște și paranoia.
Nu e un film pentru toată lumea, e adevărat. Dacă te aștepți la o narațiune liniară și explicații clare, probabil că vei fi dezamăgit. „Autostrada pierdută” e pentru cei care sunt dispuși să se lase purtați de val, să se piardă într-o lume a subînțelesurilor și a simbolurilor. E pentru cei care apreciază misterul, ambiguitatea și complexitatea emoțională. E un film care te provoacă să gândești, să interpretezi și să te confrunți cu propriile tale angoase. Te scoate din zona de confort și te aruncă într-un univers paralel, unde nimic nu e ceea ce pare.
Și, da, e un film întunecat. Nu e genul de film pe care-l vezi ca să te relaxezi după o Zi grea. Dar, în ciuda atmosferei sale sumbre, are ceva fascinant, ceva irezistibil. E ca o rană pe care nu te poți abține să n-o atingi, știind că te va durea, dar simțind, în același timp, o curiozitate morbidă.
E un film care te face să te întrebi ce e real și ce e doar o proiecție a minții tale. E despre identitate, despre obsesie, despre dorință și despre frică. E despre autostrada pierdută care duce spre adâncurile propriei noastre psihic.
După ce l-am văzut, am avut nevoie de o zi întreagă să-mi revin. Mi-a rămas în minte ca o fotografie blurată, ca un ecou îndepărtat. E un film pe care-l simți, mai mult decât îl înțelegi. Și, cred că, tocmai de-asta e atât de puternic.
Dacă v-a plăcut genul ăsta de ambiguitate și senzație de derută controlată, încercați „Mulholland Drive”.