Data lansării: 2026-02-26
Regizor: Jane Pollard
Distribuție: Marianne Faithfull, Tilda Swinton, George MacKay, Calvin Demba, Zawe Ashton
Rating TMDb: 0
Am văzut recent “Broken English” și încă mă gândesc la el. Nu e un film pe care îl uiți ușor, mai ales dacă ești genul de persoană care se lasă purtată de muzică și de povești intense, spuse cu o anumită melancolie. Nu știu exact cum să-l descriu fără să-i stric magia, dar o să încerc.
În esență, filmul gravitează în jurul lui Marianne Faithfull. Nu o interpretează pe ea însăși direct, dar e o figură centrală, o voce (la propriu și la figurat) care te ghidează printr-un labirint de amintiri, emoții și reinterpretări ale propriului parcurs artistic. Nu e un documentar biografic clasic, asta e sigur. E ceva mai… visceral. E mai mult o explorare a sufletului artistic, o disecție a creativității și a prețului pe care uneori îl plătești pentru ea.
Mi-a plăcut enorm felul în care Jane Pollard a ales să abordeze regia. Nu e un stil ostentativ, dar se simte o prezență subtilă, o înțelegere profundă a subiectului. A reușit să creeze un cadru intim, în care Faithfull se simte în largul ei și e dispusă să se dezvăluie, strat cu strat.
Restul distribuției… ah, unde să încep? Tilda Swinton are o apariție scurtă, dar memorabilă. George MacKay aduce o sensibilitate aparte, iar Calvin Demba și Zawe Ashton completează perfect peisajul uman. Toți, fără excepție, se pliază pe atmosfera filmului, contribuind la crearea unei senzații de autenticitate. Nu simți că se joacă un rol; ai senzația că îi privești direct în suflet.
Povestea… sau mai bine zis, poveștile, pentru că sunt mai multe linii narative care se întrepătrund… sunt fragmente de viață, de concerte, de momente intime. E ca și cum ai răsfoi un album foto vechi, plin de amintiri pătate de timp. Unele sunt luminoase, altele mai întunecate, dar toate au o forță magnetică. Nu e un film care te prinde cu o acțiune trepidantă. Dimpotrivă, te atrage încet, pas cu pas, prin atmosfera sa hipnotică.
Muzica, bineînțeles, e un personaj în sine. Piesele lui Faithfull sunt reinterpretate, dezmembrate și reasamblate, dând naștere unor momente de o intensitate emoțională rar întâlnită. Nu e doar un soundtrack, e coloana vertebrală a filmului, cea care-i dă ritm și puls.
“Broken English” nu e un film pentru oricine. Dacă preferi blockbusterele pline de efecte speciale, probabil că te va plictisi. Dar dacă ești genul de persoană care apreciază filmele cu suflet, filmele care te fac să gândești și să simți, atunci ar trebui să-i dai o șansă. E un portret intim, un omagiu adus fragilității și rezilienței umane. E un film despre artă, despre viață și despre puterea de a ne reinventa, chiar și atunci când totul pare pierdut. M-a lăsat cu un sentiment de melancolie dulce-amăruie, un sentiment care încă mă urmărește.
Dacă ți-a plăcut “Broken English”, poate ar trebui să vezi și *Control*.