Data lansării: 2026-01-30
Regizor: Jesse Jones
Distribuție:
Rating TMDb: 0
Am ieșit din sala de cinema cu un sentiment ciudat, de confuzie dulce-amăruie, după ce am văzut „Mirror Martyr Mirror Moon”. Nu știam exact la ce să mă aștept, am văzut doar un trailer criptic cu niște imagini superbe, dar filmul m-a lovit ca un val.
Povestea se învârte în jurul Evei, o tânără artistă care se confruntă cu o pierdere tragică. Dar, mai degrabă decât să ne arunce direct în doliu, filmul alege o cale mai subtilă. O vedem pe Eva cum se retrage într-o lume a ei, populată de simboluri și obsesii vizuale. O oglindă veche, găsită într-un anticariat, devine centrul universului ei. Eva începe să vadă în ea nu doar un reflex, ci o poartă spre altceva, spre o realitate alterată, poate chiar spre trecut.
Aici intervine magia lui Jesse Jones, regizorul. Nu ne dă răspunsuri ușoare. Nu știm dacă Eva alunecă în nebunie sau dacă oglinda chiar ascunde o lume paralelă. Jones folosește un limbaj vizual poetic, cu cadre lungi și o paletă de culori sumbre, care creează o atmosferă hipnotică. Te absoarbe complet, te face să te pierzi în labirintul minții Evei.
Recunosc, am avut momente în care m-am simțit dezorientat, dar nu într-un mod frustrant. Mai degrabă, dezorientarea făcea parte din experiență. Era ca și cum eram și eu prins în oglinda aia, privind realitatea printr-un filtru distorsionat.
Interpretarea actorilor este impecabilă. Tăcerea Evei, privirea ei pierdută, gesturile ei aproape mecanice spun mai mult decât orice dialog. Simți disperarea ei, dorința de a se agăța de ceva, de orice, pentru a depăși durerea. Nu sunt nume mari, vedete de box-office, dar asta nu face decât să adauge autenticitate poveștii.
„Mirror Martyr Mirror Moon” nu e un film pentru oricine. Nu e un blockbuster cu efecte speciale și explozii. E un film contemplativ, care cere răbdare și deschidere. E pentru cei care apreciază cinematografia de artă, pentru cei care sunt dispuși să se lase purtați de o poveste complexă, chiar dacă asta înseamnă să rămână cu mai multe întrebări decât răspunsuri. E un film care te bântuie mult timp după ce ai ieșit din sala de cinema, care te face să te gândești la propriile tale pierderi și la modul în care ne construim propriile realități pentru a face față durerii.
Dacă sunteți în căutarea unei experiențe cinematografice puternice, ieșite din comun, dați o șansă acestui film. Dar fiți avertizați, s-ar putea să nu mai priviți oglinzile la fel după aceea.
Îmi amintește de „Solaris”.