Data lansării: 2026-02-19
Regizor: Jack Clough
Distribuție: Lucia Keskin
Rating TMDb: 0
Am ieșit de la “The Girl that Ramsgate Forgot” cu un zâmbet tâmp pe față. Nu știu ce așteptam, dar cu siguranță nu acest carusel de absurditate dulce-amăruie. Filmul te prinde de la primele cadre și te aruncă într-o lume unde umorul negru se împletește cu o naivitate dezarmantă.
Povestea? Ei bine, Ramsgate, un orășel de coastă, aparent banal, devine scena unei incursiuni halucinante în viața unei tinere uitate de lume. Nu vă spun mai multe, ca să nu stric surpriza, dar pregătiți-vă pentru o serie de evenimente bizare, personaje excentrice și răsturnări de situație care te fac să râzi cu lacrimi.
Lucia Keskin este absolut fenomenală. Reușește să redea perfect inocența și curiozitatea personajului principal, dar și disperarea și confuzia pe care le simte în fața absurdului. Nu e doar o simplă actriță, e o forță a naturii pe ecran. Jocul ei e atât de natural, încât ai impresia că o cunoști pe fata aia de-o viață, chiar dacă habar n-ai cum a ajuns în situațiile alea.
Și regia lui Jack Clough e impecabilă. Filmul are un ritm alert, dar nu te sufocă. Scenele se succed într-un mod organic, creând o atmosferă hipnotică, o combinație stranie între realitate și vis. Mi-a plăcut mult cum a reușit să transforme un orășel aparent banal într-un loc plin de mister și de personaje pitorești. Paleta de culori, coloana sonoră – totul contribuie la crearea unei atmosfere unice.
Nu e un film pentru toată lumea, recunosc. Dacă preferi poveștile liniare și previzibile, probabil că te va plictisi. Dar dacă ai un simț al umorului mai special, dacă apreciezi absurdul și ifronia, atunci “The Girl that Ramsgate Forgot” e fix ce-ți trebuie. E un film care te face să te gândești, dar mai ales să râzi. Un film care te scoate din zona de confort și te aruncă într-o lume plină de surprize.
E genul ăla de film care te face să te simți ciudat, dar într-un mod bun. Te face să te întrebi ce naiba tocmai ai văzut, dar în același timp te bucuri că ai avut parte de experiența asta. Mi-a amintit de zilele alea în care descopeream filme independente, total neașteptate, care îți rămân în minte mult timp după ce se termină genericul. E un film cu personalitate, cu o voce proprie, un film care nu se teme să fie diferit.
Nu mă așteptam să mă atingă atât de mult. Credeam că o să fie o comedie ușoară, dar s-a dovedit a fi mult mai mult de atât. M-a făcut să mă simt conectat cu personajele, să empatizez cu situațiile lor, să mă întreb ce aș face eu în locul lor. Și mai presus de toate, m-a făcut să râd. Să râd cu gura până la urechi, să râd până mi-au dat lacrimile, să râd ca un nebun. Și pentru asta, îi sunt recunoscător.
Dacă ar fi să-l compar cu altceva, mi-ar veni în minte “Amélie”.