Data lansării: 2026-02-05
Regizor: Amber Fares
Distribuție: Noam Shuster-Eliassi
Rating TMDb: 10
Am văzut “Coexistence, My Ass!” zilele trecute și încă mă gândesc la el. Nu știam la ce să mă aștept, sincer, documentarele nu sunt chiar punctul meu forte. Dar titlul m-a atras ca un magnet, iar faptul că Amber Fares e la cârmă mi-a dat un impuls să-l văd. Nu m-a dezamăgit deloc, ba chiar m-a lăsat cu o mulțime de întrebări și senzația aia că am văzut ceva important.
Filmul se învârte în jurul eforturilor (sau aparența de eforturi) de coexistență pașnică într-o zonă extrem de tensionată. Nu vreau să dau spoilere, dar ideea de bază este că o serie de inițiative, menite să aducă oamenii împreună, se lovesc de realitatea complexă a prejudecăților, a istoriei și a traumelor profunde. Și, mai presus de toate, de lipsa de încredere.
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost onestitatea brutală a filmului. Nu încearcă să edulcoreze nimic, nu oferă soluții simpliste și nu se ferește de ambiguități. E un portret crud și sincer al unei realități complicate, văzută prin ochii oamenilor care trăiesc acolo. Noam Shuster-Eliassi, în rolul său, este absolut captivantă. Are un curaj incredibil să pună întrebări dificile și să se confrunte cu adevăruri incomode. Nu e un personaj perfect, e umană, cu toate imperfecțiunile ei, ceea ce o face și mai credibilă.
Regia lui Amber Fares e subtilă, dar extrem de eficientă. Nu intervine, nu judecă, ci lasă povestea să se desfășoare în mod natural. Camera surprinde momente autentice, emoții brute și dialoguri intense, fără a cădea în melodramă sau senzaționalism. Ritmul filmului e unul lent, contemplativ, care te invită să reflectezi asupra a ceea ce vezi. Nu e un film ușor de digerat, te pune la încercare, te scoate din zona de confort și te obligă să te confrunți cu propriile prejudecăți.
Nu e genul de film pe care îl recomand oricui. Dacă te aștepți la o poveste simplă cu un final fericit, mai bine te uiți la altceva. “Coexistence, My Ass!” e pentru cei care sunt dispuși să se confrunte cu complexitatea lumii, pentru cei care caută răspunsuri dificile și pentru cei care cred că dialogul este esențial, chiar și atunci când pare imposibil. E un film care te va face să gândești, să simți și, poate, să acționezi.
Atmosfera generală este una de tensiune constantă, dar și de speranță fragilă. Există momente de umor, de camaraderie și de empatie, dar sunt umbrite de umbra conflictului și a neîncrederii. E un film care te lasă cu un gust amar, dar și cu o mică scânteie de optimism. Poate că coexistența e un ideal utopic, dar asta nu înseamnă că nu merită să luptăm pentru ea.
Cred că filmul ăsta ar rezona cu cineva care a apreciat “Omar”.