Data lansării: 2026-01-16
Regizor: Day’vion Coker
Distribuție: Day’vion Coker, Hope Sandoval, Jordan Simpson, Elliot J. Fredr, Billy Gonder
Rating TMDb: 8
Am văzut „Yves, Who Lost Himself in a Dream” acum o săptămână și încă mă bântuie. Nu în sensul rău, ci ca o melodie preferată care-ți rămâne în minte zile întregi. E un film greu de categorisit, pendulând constant între mister, romanță și un fel de muzică melancolică ce se simte ca o respirație adâncă într-o seară ploioasă.
Yves, personajul central, se trezește într-o lume ușor distorsionată, parcă desprinsă dintr-un vis. Nu știe cum a ajuns acolo și, mai important, nu știe cine este. Pierderea asta a identității e oglindită perfect de Hope Sandoval, a cărei prezență eterică adaugă un strat suplimentar de mister. Ea este, într-un fel, ancora lui Yves într-o realitate fragilă, dar și o sursă constantă de întrebări.
Ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost modul în care Day’vion Coker, atât regizor cât și actor principal, a reușit să creeze o atmosferă atât de densă, atât de plină de suspans și totuși atât de intimă. Nu e un film cu explozii și urmăriri spectaculoase. E un film despre emoții, despre fragilitatea amintirilor și despre puterea (sau slăbiciunea) dragostei. Coker nu te bombardează cu răspunsuri, ci te invită să te pierzi alături de Yves în căutarea lui.
Ritmul este deliberat lent, poate chiar prea lent pentru unii. Nu e un film pentru cei care caută o evadare ușoară. E un film care cere atenție, care te provoacă să simți, să interpretezi, să completezi golurile. Mărturisesc că, la un moment dat, m-am simțit ușor frustrat de lipsa de claritate, dar apoi mi-am dat seama că asta face parte din farmecul lui. E ca și cum ai încerca să prinzi un vis cu mâinile goale – cu cât te străduiești mai mult, cu atât se evaporă mai repede.
Jordan Simpson și Elliot J. Fredr livrează interpretări solide, conturând personaje ambigue, cu motivații greu de descifrat. Nimeni nu e complet bun, nimeni nu e complet rău. Toți sunt prinși în această pânză de păianjen a incertitudinii, contribuind la senzația generală de neliniște. Billy Gonder, chiar și în rolul său aparent minor, lasă o amprentă puternică, sugerând că fiecare întâlnire, oricât de efemeră, are un impact asupra destinului lui Yves.
Muzica joacă un rol esențial. Nu e doar un fundal sonor, ci un personaj în sine, dictând starea de spirit și amplificând emoțiile. Melodiile sunt stranii, obsedante, perfect integrate în atmosfera onirică a filmului. Uneori, ai impresia că muzica spune mai multe decât dialogurile.
Cred că „Yves, Who Lost Himself in a Dream” ar rezona cel mai bine cu cinefilii care apreciază filmele independente, cu teme profunde și abordări vizuale neconvenționale. Nu e pentru toată lumea, asta e sigur. Dar dacă ești dispus să te lași purtat de val și să te abandonezi misterului, s-ar putea să descoperi o bijuterie ascunsă. E un film care te face să te gândești mult timp după ce ai văzut genericul de final.
Îmi amintește, într-un fel, de *Mulholland Drive*.