Data lansării: 1986-01-01
Regizor: 何志强
Distribuție: Richard Harrison, Jack Lam, 황정리, 高飛, Jonathan Wattis
Rating TMDb: 6
“Ninja Terminator”… doar titlul îți spune deja că te pregătești pentru o experiență cu totul specială. Nu e genul de film pe care-l abordezi cu pretenții de Oscar. E un film care se asumă complet, cu un aer ușor kitsch, dar incredibil de captivant. E un deliciu vinovat, să zicem așa.
Imaginează-ți trei ninja, fiecare deținând câte o parte dintr-o armură ninja de aur, extrem de puternică. Bineînțeles, toți se luptă să pună mâna pe întreaga armură. Aici intervine Richard Harrison, într-un rol misterios, un fel de maestru manipulator care trage sforile din umbră. Povestea e simplă, poate chiar simplistă, dar execuția e pură plăcere. Nu e vorba de complexitate narativă, ci de coregrafii explozive, efecte speciale rudimentare, dar amuzante, și o atmosferă generală de “bine ai venit în anii ’80!”.
Harrison are o prezență magnetică, deși rolul său nu e neapărat unul care-i permite să strălucească actoricește. Mai degrabă, emană un aer de mister și autoritate care te ține lipit de ecran. Iar Lam, Hwang și Wattis se aruncă cu totul în rolurile lor, creând niște antagoniști memorabili, chiar dacă un pic caricaturali.
Regia, semnată de 何志强, știe exact ce fel de film vrea să livreze. Nu se ia prea în serios, nu încearcă să fie mai mult decât este. Se concentrează pe acțiune, pe ritm și pe crearea unei atmosfere intensă, plină de energie. Filmul are un ritm alert, nu te lasă să te plictisești nici măcar o secundă. Chiar și scenele mai “liniștite” sunt pline de tensiune, pregătind terenul pentru următoarea explozie de violență stilizată.
Nu e un film pentru cei care caută profunzime psihologică sau subtilitate. E o producție care merge direct la țintă, oferind spectacol pur și neîntrerupt. Dacă ești fan al filmelor de acțiune old-school, cu ninjas, arte marțiale și o estetică ușor naivă, atunci “Ninja Terminator” e exact ce trebuie. E o călătorie nostalgică într-o epocă în care efectele speciale se făceau cu imaginație și nu cu CGI, iar totul era mult mai… sincer, mai puțin lustruit.
Personal, am savurat fiecare moment. M-am simțit ca un copil uitându-se la un desen animat ultra-violent sâmbătă dimineața. E un film care nu se scuză pentru ceea ce este și asta îl face cu atât mai special. Are un farmec aparte, o energie contagioasă care te face să uiți de orice altceva timp de o oră și jumătate.
Dacă vrei ceva asemănător, dar cu un strop de umor negru, încearcă “Miami Connection”.