Data lansării: 2026-02-05
Regizor: Richie Johns
Distribuție: Luna Rivera, John D. Michaels, Alex Veadov, Michelle Haro, Andrea Mitchell
Rating TMDb: 0
Am văzut „Still Hope” acum câteva zile și încă mă mai gândesc la el. Nu pot să spun că a fost o experiență ușoară, dar cu siguranță a fost una puternică. Filmul te trage într-o lume întunecată, unde speranța pare o resursă pe cale de dispariție.
Povestea? Simplă, la prima vedere, dar extrem de stratificată. O femeie, interpretată magistral de Luna Rivera, se trezește prinsă într-o situație imposibilă. Nu vă spun mai multe, pentru că fiecare detaliu contează. Cert e că lupta ei pentru supraviețuire devine rapid o luptă pentru identitate și pentru sens. M-a captivat felul în care scenariul lasă loc de interpretări, felul în care te face să te întrebi constant cine este cu adevărat bun și cine este rău.
Atmosfera filmului e apăsătoare. Totul, de la paleta cromatică sumbră la coloana sonoră minimalistă, contribuie la senzația de claustrofobie. Richie Johns a creat un univers vizual care te ține cu sufletul la gură. Nu e genul de film pe care îl poți urmări cu ochii pe telefon – necesită atenție totală, o implicare emoțională profundă.
John D. Michaels, în rolul… ei bine, nu vă spun în ce rol, dar e absolut tulburător. Are o prezență magnetică, dar și o fragilitate care te face să te simți inconfortabil. Cred că asta e și ideea, de fapt. Nimic nu e alb-negru în „Still Hope”, personajele sunt complexe, cu motivații ambigue. Chiar și personajele secundare, interpretate de Alex Veadov, Michelle Haro și Andrea Mitchell, aduc o greutate considerabilă poveștii.
Ritmul filmului e lent, deliberat. Nu e un thriller plin de acțiune, ci mai degrabă o explorare psihologică a disperării și a rezilienței. Recunosc, pe alocuri, m-a enervat puțin această lentoare. Mă așteptam la un deznodământ mai rapid, mai exploziv. Dar, privind în urmă, înțeleg de ce regizorul a ales această abordare. A avut nevoie de timp să construiască tensiunea, să creeze un sentiment real de neliniște.
Ce m-a frapat cel mai mult a fost capacitatea filmului de a te face să empatizezi cu personajele, chiar și cu cele mai problematice. Nu le judeci, ci încerci să le înțelegi. Și asta, cred eu, e semnul unui film cu adevărat bun.
„Still Hope” nu e pentru oricine. Nu e un film pe care îl poți urmări ca pe o distracție ușoară. E un film care te provoacă, care te pune pe gânduri, care te lasă cu un sentiment de… nu știu, poate nu neapărat de speranță, dar cu siguranță de… persistență. Cred că e potrivit pentru cei care apreciază dramele psihologice intense, filmele care nu se tem să exploreze zonele gri ale existenței umane. Pentru cei care sunt dispuși să se lase purtați într-o călătorie emoțională dificilă, dar, în cele din urmă, cathartică.
Mi-a amintit, într-un fel, de „Prisoners”.