Data lansării: 2026-01-20
Regizor: Tristan Copley-Smith
Distribuție:
Rating TMDb: 0
Am văzut “The Empathy Project” la un festival de documentare și încă mă gândesc la el. Nu știu cum să încep să descriu impactul pe care l-a avut asupra mea. Cred că ideea centrală – explorarea empatiei nu ca pe o trăsătură statică, ci ca pe o abilitate care se poate cultiva – e mai relevantă ca oricând.
Filmul urmărește mai multe personaje disparate, fiecare confruntându-se cu provocări personale imense. E vorba despre o asistentă medicală care lucrează la terapie intensivă, despre un fost infractor care încearcă să se reintegreze în societate și despre o profesoară care se luptă să ajungă la elevii ei printr-un sistem educațional rigid. Ceea ce le unește pe toate aceste persoane, aparent fără legătură, este că fiecare învață, în felul său, să se pună în pielea celuilalt.
Nu e un documentar ușor de digerat. Nu te lasă să te ascunzi în spatele unei distanțe emoționale. Te obligă să te confrunți cu propria ta lipsă de empatie, cu propriile tale prejudecăți. Dar tocmai asta îl face atât de valoros. Nu e un film care oferă răspunsuri simple sau soluții facile. Mai degrabă, pune întrebări incomode și ne invită să reflectăm la propriile noastre reacții.
Felul în care Tristan Copley-Smith a ales să spună această poveste e remarcabil. Nu e o simplă înșiruire de interviuri și cadre descriptive. Există o coerență vizuală și narativă care te prinde de la început și nu te mai lasă să pleci. Camera urmărește personajele îndeaproape, surprinzând detalii mici, dar semnificative – o grimasă, o ezitare, o privire aruncată pe furiș. Muzica e subtilă, dar creează o atmosferă încărcată de emoție.
Actorii… sau mai bine zis, subiecții, pentru că e un documentar, nu sunt actori profesioniști. Dar asta nu face decât să sporească autenticitatea filmului. Vezi în ochii lor durerea, frustrarea, dar și speranța și curajul. Ești martor la transformările lor, la felul în care se deschid către ceilalți și la cum, în procesul ăsta, se vindecă pe ei înșiși.
Am simțit un nod în gât de multe ori în timpul vizionării. Nu e un film care să te facă să râzi. Dar e un film care te face să simți. Te face să-ți pese. Te face să vrei să fii o persoană mai bună. E genul de film pe care l-aș recomanda oricui se simte deconectat de ceilalți, oricui vrea să înțeleagă mai bine lumea din jur. Dar nu e un film pentru cei care caută divertisment ușor. E un film care necesită un anumit nivel de maturitate emoțională și de disponibilitate de a te confrunta cu realități incomode.
M-a dus cu gândul la “Human”.