Data lansării: 2025-12-29
Regizor: John L. Spencer
Distribuție: Ricky Gervais
Rating TMDb: 6.8
Am văzut “Ricky Gervais: Mortalitate” și încă mă mai gândesc la el. M-a lăsat cu un nod în gât, dar și cu un zâmbet amar pe buze. E greu să descriu experiența fără să dau prea multe spoilere, dar o să încerc.
Începe cu Ricky, mai bătrân, mai obosit, dar deloc mai blând. Nu-și pierde sarcasmul veninos, dimpotrivă, pare că-l ascută cu fiecare an care trece. Subiectul e greu, evident: mortalitatea, așa cum sugerează și titlul. Dar nu e o lecție plictisitoare despre inevitabil. E o plimbare printr-o minte genială, o minte care încearcă să împace umorul negru cu realitatea crudă.
Filmul nu are o poveste clasică, cu început, mijloc și sfârșit. Mai degrabă, e o colecție de momente, de observații, de amintiri. Ricky vorbește despre părinții lui, despre animalele lui de companie, despre carieră, despre fani și hateri. Dar, mai ales, vorbește despre frica de a muri. Nu o face direct, nu e un discurs patetic. O face prin glume, prin anecdote, prin observații tăioase despre ipocrizia societății.
Regia lui John L. Spencer e subtilă, deloc intruzivă. Îl lasă pe Ricky să strălucească, să umple ecranul cu prezența lui. Nu încearcă să-l edulcoreze, să-l transforme într-un guru al înțelepciunii. Îl lasă să fie Ricky Gervais, cu toate contradicțiile și excentricitățile lui.
Interpretarea lui Gervais e, pur și simplu, magistrală. Nu e doar amuzant, e și sincer, vulnerabil. Îți dai seama că vorbește din suflet, că nu joacă un rol. Că frica lui e reală, că durerea lui e palpabilă. Și asta te atinge, te face să te simți mai conectat, mai uman.
Atmosfera filmului e stranie. E un amestec de comedie neagră, dramă existențială și reflecții filozofice. Ritmul e lent, contemplativ. Nu e un film pe care să-l vezi ca să te distrezi. E un film pe care să-l vezi ca să gândești, să simți, să te confrunți cu propriile frici.
E potrivit pentru cei care apreciază umorul inteligent, autoironia, cinismul asumat. Pentru cei care nu se tem să abordeze subiecte grele, pentru cei care nu se așteaptă la răspunsuri ușoare. Nu e pentru cei care vor o comedie ușoară, pentru cei care se simt ofensați de umorul negru, pentru cei care au nevoie de happy end-uri.
Nu e un film ușor, dar e un film important. Te face să te gândești la viață, la moarte, la sensul existenței. Te face să râzi, să plângi, să te simți viu. Și, la final, te face să-ți dai seama că, până la urmă, toți suntem muritori. Și că, poate, cel mai bun lucru pe care îl putem face e să râdem de asta. Sau cel puțin să încercăm.
M-a dus cu gândul la “Manhattan”.