Data lansării: 2025-12-20
Regizor: Owen Saunders
Distribuție: Owen Saunders, Roya Reese, Ellie Lovik, Sam Kennedy, Jaden Castillo
Rating TMDb: 0
Am văzut aseară „Voices of Degeneration” și încă mă mai gândesc la el. E un film care te lasă cu un nod în gât, dar în același timp te face să râzi. Sau poate e doar efectul vinului. Nu, serios, e un carusel de emoții bine dozate, fără să te simți manipulat.
Nu vreau să dau spoilere, dar povestea e despre un grup de prieteni, undeva în jurul vârstei de 30 de ani, care încearcă să își găsească un sens în viață. Sau, mă rog, să scape de senzația acută că nu fac nimic important. Fiecare dintre ei are propriile probleme: relații toxice, cariere blocate, anxietăți existențiale care îi țin treji noaptea. Dar, cumva, prin umor și auto-ironie, reușesc să supraviețuiască.
Ceea ce mi-a plăcut foarte mult e că filmul nu încearcă să ofere răspunsuri simple sau soluții miraculoase. Nu te bombardează cu mesaje motivaționale de genul „urmărește-ți visurile”. Dimpotrivă, pare să spună că e OK să fii confuz, să te simți pierdut și să nu ai habar încotro te îndrepți. Important e să ai pe cineva alături care să te înțeleagă și să râdă cu tine de absurditatea situației.
Owen Saunders, care e și regizor și unul dintre actorii principali, reușește să creeze o atmosferă foarte autentică, aproape intimă. Ai senzația că spionezi un grup de prieteni într-o seară obișnuită, cu toate glumele lor interne, cu toate frustrările și momentele lor de vulnerabilitate. Personajele sunt credibile, bine construite și interpretate cu naturalețe. Nu există niciunul care să pară artificial sau forțat. Chiar m-am regăsit în unele dintre dilemele lor.
Roya Reese are o prezență magnetică, iar Ellie Lovik aduce un plus de sensibilitate și profunzime. Sam Kennedy și Jaden Castillo completează perfect echipa, cu umorul lor inteligent și auto-depreciativ. Toți contribuie la crearea unei dinamici de grup foarte convingătoare.
Ritmul filmului e destul de lent, dar nu devine niciodată plictisitor. Dialogurile sunt savuroase, pline de ironie și observații pertinente despre viața de adult. Mi-a plăcut mult că nu se ia prea mult în serios și că abordează teme grele cu o ușurință dezarmantă. Nu e un film de acțiune sau de suspans. E mai degrabă o meditație asupra condiției umane, spusă cu mult umor și auto-compasiune.
„Voices of Degeneration” nu e pentru toată lumea. Dacă ești genul de persoană care preferă filmele cu happy-end-uri garantate și cu eroi perfecți, s-ar putea să te dezamăgească. Dar, dacă ești dispus să te confrunți cu propriile tale nesiguranțe și să râzi de propriile tale defecte, s-ar putea să te surprindă plăcut. Cred că e un film care rezonează mai ales cu cei care se simt un pic pierduți, un pic cinici, dar care încă mai speră, în secret, că lucrurile se vor aranja într-un fel sau altul.
Mie mi-a adus aminte de „The Big Chill”.