Data lansării: 2026-01-24
Regizor: Natalie Olson
Distribuție: Adelyn Soenen, Eli Geisler
Rating TMDb: 0
Am văzut de curând „Moving On in C Minor” și încă mă gândesc la el. Nu e genul de film pe care-l uiți imediat după ce iesi din sală. E genul ăla de poveste care se agață de tine, care te face să te întrebi „Ce-aș fi făcut eu în locul lor?”. Și-mi place genul ăsta de film.
Povestea, aparent simplă, e de fapt un labirint emoțional. O urmărim pe Maya, interpretată magistral de Adelyn Soenen, o tânără violoncelistă care se confruntă cu o pierdere grea. Nu vă spun ce pierde, pentru că e important să descoperiți asta singuri, dar vă spun că pierderea asta îi dă viața peste cap. O vedem cum se luptă cu durerea, cu singurătatea, cu sentimentul că nu mai are niciun punct de sprijin.
În mijlocul acestui haos emoțional, apare personajul lui Eli Geisler, un tânăr pianist care, la rândul lui, pare să aibă propriile fantome. Relația lor e complexă, nu e o poveste de dragoste clasică. E mai degrabă o legătură de supraviețuire, doi oameni care se găsesc într-un moment dificil și încearcă să se ajute reciproc să meargă mai departe. Muzica, evident, joacă un rol esențial. E un limbaj comun, o modalitate de a exprima ceea ce nu pot spune cu cuvintele. Momentele în care Maya și Eli cântă împreună sunt, pur și simplu, magice.
Natalie Olson reușește să creeze o atmosferă intimă, aproape claustrofobică. Camera se concentrează adesea pe expresiile actorilor, pe gesturile lor mici, pe felul în care se privesc. Nu e un film cu efecte speciale sau cu scene spectaculoase. E un film despre emoții, despre vulnerabilitate, despre puterea de a te ridica după ce ai căzut.
Ritmul e lent, deliberat. Nu e un film pentru cei care caută acțiune sau suspans. E un film pentru cei care sunt dispuși să se lase purtați de poveste, să se conecteze cu personajele, să simtă durerea și speranța lor. Uneori, ritmul lent m-a făcut să mă simt un pic nerăbdătoare, dar înțeleg de ce regizoarea a ales această abordare. Cred că altfel nu ar fi fost posibil să transmită atâtea emoții.
Adelyn Soenen este absolut fantastică. Reușește să transmită toată paleta de emoții a personajului ei cu o subtilitate remarcabilă. Eli Geisler e la fel de bun, reușind să creeze un personaj complex și credibil.
„Moving On in C Minor” nu e un film ușor. E un film care te pune pe gânduri, care te emoționează, care te poate chiar întrista. Dar, în același timp, e un film frumos, un film despre speranță și despre puterea vindecătoare a muzicii. Cred că e un film potrivit pentru cei care apreciază dramele psihologice, pentru cei care sunt interesați de explorarea emoțiilor umane, pentru cei care nu se tem de filmele care abordează subiecte dificile. Dacă ești genul de persoană care preferă filmele cu finaluri fericite, s-ar putea să nu-ți placă „Moving On in C Minor”. Dar dacă ești dispus să te lași purtat de o poveste tristă, dar frumoasă, cred că o să apreciezi acest film.
Mi-a adus aminte de “Manchester by the Sea”.