Data lansării: 2025-12-24
Regizor: Charlie Polinger
Distribuție: Everett Blunck, Kayo Martin, Joel Edgerton, Kenny Rasmussen, Lucas Adler
Rating TMDb: 7.5
Am văzut „The Plague” acum câteva zile și încă mă mai gândesc la el. Nu e un film ușor, dar e din acele experiențe cinematografice care te prind, te zguduie și te lasă cu un nod în gât. De la primele scene, ești aruncat într-o atmosferă apăsătoare, sufocantă, ca și cum aerul însuși ar fi contaminat.
Povestea, în aparență simplă, se complică pe măsură ce avansează. Un oraș, izolat de o epidemie misterioasă, începe să se destrame. Fricile oamenilor, oricum amplificate de boală, se transformă în ură, suspiciune și, în final, violență. Nu e vorba doar de lupta pentru supraviețuire, ci și de pierderea umanității. Personajele sunt complexe, fiecare cu propriile secrete și motive, iar deciziile pe care le iau, adesea disperate, sunt greu de judecat.
Everett Blunck, pe care îl știam din roluri mult mai liniștite, m-a surprins complet. Jocul lui e visceral, intens, transmite perfect disperarea și lupta interioară a personajului său. Kayo Martin are o prezență magnetică, enigmatică, iar Joel Edgerton, ca întotdeauna, e impecabil. Regia lui Charlie Polinger, deși subtilă, e extrem de eficientă. Nu există efecte speciale ostentative sau momente de suspans ieftine. Totul e construit încet, meticulos, prin detalii, prin expresiile feței, prin atmosfera lugubră.
„The Plague” nu e un film pentru oricine. E greu de digerat, te pune față în față cu aspecte întunecate ale naturii umane și te obligă să te întrebi cum ai reacționa tu într-o situație similară. Dacă ești genul de persoană care preferă filmele cu happy end-uri și rezolvări simple, probabil că nu e pentru tine. În schimb, dacă ești atras de drame psihologice intense, care te fac să gândești și după ce ai ieșit din sala de cinema, atunci merită să-i dai o șansă. E un film care rămâne cu tine, care te bântuie.
Ritmul e lent, deliberat, dar tocmai asta contribuie la atmosfera de tensiune permanentă. Nu te lasă să respiri, nu-ți oferă nicio clipă de respiro. Muzica, minimalistă și sumbră, accentuează senzația de claustrofobie și disperare. E un film care te absoarbe complet, te face să simți fricile, speranțele și disperarea personajelor. Nu e o experiență plăcută, dar e, cu siguranță, una memorabilă.
Mi-a plăcut cum filmul explorează ideea de vină și responsabilitate. Nu există eroi și nici personaje complet negative. Toți sunt prinși într-o rețea de circumstanțe nefaste, iar deciziile pe care le iau, oricât de greșite ar părea, sunt adesea motivate de instinctul de supraviețuire sau de dorința de a proteja pe cei dragi. Finalul, deși nu dezvălui nimic, e ambiguu, deschis interpretărilor, ceea ce îl face și mai puternic. Te lasă cu multe întrebări și cu senzația că problema principală nu a fost rezolvată, ci doar amânată. E un ecou sinistru care reverberează mult timp după ce s-au aprins luminile în sală.
Cred că fanii filmelor ca “The Road” ar aprecia „The Plague”.