Data lansării: 2026-01-07
Regizor: Micaela Rabinovich
Distribuție: Micaela Rabinovich
Rating TMDb: 0
Am văzut zilele trecute un film care m-a lăsat cu un sentiment ciudat, un amestec de melancolie și optimism. Se numește “Blog de LOS ANGELES, LAS VEGAS, SAN FRANCISCO, entre otros” și, sincer, titlul lunguieț mi-a dat inițial o oarecare reținere. Mă gândeam că va fi încă un film independent, lăudabil poate, dar greu de urmărit. Dar nu a fost așa.
Povestea urmărește parcursul unei tinere, probabil undeva spre 30 de ani, prin aceste trei metropole americane, Los Angeles, Las Vegas și San Francisco (și, presupun, alte locuri menționate în “entre otros”). Ea își documentează experiențele într-un blog, un jurnal vizual al căutărilor ei – de sine, de dragoste, de un sens în viață. Nu e un fir narativ clasic, cu un punct de plecare, un conflict și o rezolvare. E mai degrabă o serie de instantanee, momente surprinse pe fugă, conversații fragmentate și reflexii interioare.
Micaela Rabinovich, și regizor și actriță principală, reușește să creeze o atmosferă intimă, aproape claustrofobică, chiar și în spațiile largi ale Americii. E ca și cum am fi invitați în gândurile ei, în nesiguranțele și speranțele ei. Nu ne spune totul explicit, ne lasă pe noi să completăm golurile, să interpretăm semnele. Asta poate fi frustrant pentru unii, dar pentru mine a fost o forță. M-a obligat să fiu atent, să mă implic emoțional.
Ce mi-a plăcut foarte mult a fost modul în care filmul surprinde contrastele dintre aceste orașe. Los Angeles, cu strălucirea sa artificială și promisiunile deșarte; Las Vegas, un miraj hedonist construit pe iluzii; San Francisco, cu un aer boem și o istorie încărcată de libertate și nonconformism. Personajul principal se plimbă prin toate astea, încercând să se definească, să găsească un loc unde să se simtă acasă.
Ritmul e lent, contemplativ, dar nu plictisitor. Te lasă să te afunzi în atmosfera fiecărui loc, să simți căldura sufocantă a deșertului, briza răcoroasă de pe Golden Gate. Rabinovich are un talent deosebit de a transmite emoții subtile, printr-o privire, un gest, o tăcere. Nu e un rol ostentativ, dar e profund și autentic.
Nu e un film pentru toată lumea. Dacă ești genul de persoană care preferă acțiunea și suspansul, probabil că te vei plictisi. Dar dacă ești deschis la un film mai introspectiv, mai poetic, care te invită la reflecție, atunci s-ar putea să te cucerească. E un film despre căutare, despre incertitudine, despre frumusețea fragilă a vieții.
M-a făcut să mă gândesc la “Lost in Translation”.